Pe Facebook, cu ocazia Zilei independenței Republicii Moldova, am remarcat că vecinii noștri se deosebesc de noi prin faptul că nu au transformat ruptura cu comunismul într-un spectacol — au avut comuniști la guvernare aproape un deceniu, fără ca societatea să se prăbușească, și au parcurs o tranziție democratizatoare în care valorile colective (chiar și cele informale, precum preotul, profesorul sau gendarma satului) au rămas relativ respectate. Ideea că o instituție merită respect doar pentru statutul său, nu pentru persoana care o ocupă în acel moment, a supraviețuit acolo. În schimb, noi am „rupt” valorile pe propriul teren și ne‑am interogat de ce acestea nu mai există.
Această constatare simplă ascunde un proces psihologic foarte complex, declanșat inițial de revoluție și de mineriade, iar apoi intensificat de o tranziție democratică mult mai violentă decât cea din România. Deși nu am suferit la fel ca ei, sub influența URSS‑ului și, ulterior, a Rusiei, parcursul nostru european comun nu a urmat aceeași traiectorie. Am rămas prinși în gestionarea megalomaniei ceaușiste, incapabili să menținem în stare de funcționare infrastructura comunistă, în timp ce „dânșii” au avut resurse mult mai limitate. În trecerea aceasta, situații precum Transnistria și Găgăuzia necesită studii ample și „teze” dedicate pentru a înțelege un stat considerat eșuat.
Aseară am urmărit discursul președintelui României, care a devenit un ritual: prezintă problemele, arată că le cunoaște și expune pașii următori. Guvernul ar putea interveni „după 1 septembrie”, iar conducerea serviciilor de informații ar putea avea majoritatea susținerii. Domnul Pahonțu a fost menționat – inițial se lăuda cu aprecierea președintelui pentru activitatea Recorder, apoi s-a precizat că titlul și conținutul articolului nu se potrivesc. Se subliniază că nu a fost implicat în represiuni și, în lipsa unei hotărâri judecătorești definitive, situația rămâne incertă. SPP nu este un serviciu secret, ci unul de pază, iar standardul aplicat nu a fost penal. Nimeni nu a cerut o condamnare, ci o decizie de oportunitate, una dintre puținele pe care le poate lua singur. În fața unei întrebări politice s‑a răspuns prin procedură.
Un șofer de rides‑haring mi-a povestit, în urmă cu o lună, că transportă în mod regulat un consilier la Cotroceni și că, uneori, acesta intra în Palat. Într‑o zi, consilierul ar fi ajuns la președinte și, din spatele unui birou încărcat de dosare, ar fi auzit, cu o voce civilizată dar sobră, întrebarea „este urgent?”. Consilierul a părăsit apoi încăperea. Am râs la început, dar am luat în considerare relatările din timpul Primei Ministerii a lui Băsescu și am început să cred în veridicitatea poveștii.
Omul are propriul ritm, stil și mod de a procesa problemele; niciun consilier nu îl poate „zori”. Se înțelege că are intenții bune, că nu este un nemernic cu oamenii sau cu țara, dar operează pe un alt ax – nu în funcție de program, ci de priorități. Dacă ne imaginăm o națiune civilizată și normală, aceste trăsături ar trebui să fie apreciate, pentru că reflectă comportamentul așteptat de la un șef de stat. Sincer, nu cred că își dorește să fie considerat ridicol.
Problema ar putea fi, așadar, a noastră – balcanismul și lipsa de răbdare, mai ales în urma schimbărilor rapide din ultimii ani. Nu menționez perioadele Bolojan, când „bonapartismul” sărac a supărat pe toată lumea fără a implementa un cod coerent de legi. Într‑o psihologie națională care cerea măsuri fără vină și un „reset” național, domnul Bolojan a promovat ideea „virginei la curte”, fără să găsească soluții concrete.
Domnul Dan Bolojan nu își dorește să fie în acel loc. Publicul nu mai răbdă să vadă „fondul” și preferă forma. Am ales greșit președintele, deoarece stilul său de lucru este diferit. După sute de zile fără premier, el ar putea susține că nu e responsabil pentru deciziile luate, că propunerile sale nu au fost luate în considerare, și că „viața e grea”. În perspectiva lui, totul rămâne o etapă de întârziere (enervantă, dar acceptată). Problema nu-l privește pe Pahonțu, iar introducerea necunoscutului în ecuație nu aduce soluții.
În fond, avem dreptate: ne-am obișnuit cu o „cancel culture” permanentă. Ceva trebuie să ne deranjeze – fie dronele, fie nivelul Dunării. Recent, discuțiile despre croissante au devenit subiect de capitală, iar oamenii s‑au victimizat și au merdat (sau „merdenit”) în continuare. Pentru detalii suplimentare și analize aprofundate despre contextul politic actual, consultați secțiunea de politică a agenţia20.ro sau articolele noastre despre tranzitionalism și geopolitică.
